Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mures – d. 14 februarie1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog si scriitor român, protopopgreco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al scolii Ardelene. Este fiu al protopopului greco-catolic .
Gheorghe Maior, originar din Diciosânmartin (azi Târnãveni). Si-a efectuat studiile primare la Cãpusu de Câmpie, unde se stabilise tatãl sãu, devenit protopop de Iclod (Mures). Dupã studiile gimnaziale în Târgu-Mures(1769- 1772) si Blaj(1771- 1774), studiazã filosofia si teologia la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma(1774- 1779); studii de drept la Universitatea din Viena(1779- 1780).
Devine profesor de Logicã, Metafizicã si Dreptul firii la Gimnaziul din Blaj(între 1780- 1785), preot în Reghin-sat si protopop al Gurghiului(între 1785- 1809), „crãiesc revizor” (revizor crãiesc, asa dupã cum am spune azi) si corector al cãrtilor românesti care se tipãreau la Buda(1809- 1821).
A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alãturi de alti reprezentanti ai scolii Ardelene – la redactarea celebrei declaratii de emancipare a românilor transilvãneni, Supplex Libellus Valachorum. În lucrarea Procanon a exprimat unele pozitii anticuriale, pe fondul conflictului sãu cu episcopul Ioan Bob. Aceste pozitii au fost prezentate în mod diacronic în timpul perioadei comuniste ca fiind îndreptate împotriva dogmei primatului papal, desi aceastã dogmã a fost adoptatã de-abia în anul 1870.
A publicat o serie de lucrãri teologice, istorice, filologice, predici si a tradus si prelucrat lucrãri cu caracter economic. În lucrãrile sale istorice, a combãtut istoricii strãini Fr. Sulzer, J. C. Eder, J. Ch. Engel si B. Kopitar, care contestau romanitatea si continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii. A scris si tradus foarte mult.
a) Lucrãri teologice:
Conturarea personalitãtii lui P.Maior izvorãste, în adevãrata sa dimensiune, din coroborarea datelor biografice personale cu acelea ale vietii societãtii transilvãnene, ca si ale spiritualitãtii la nivel european.
Cu neobositã râvnã si mare patos patriotic P.Maior si-a concentrat focul creatiilor sale spre lãmurirea problemei cheie a originii poporului român, cu acute implicatii în contemporaneitatea sa, atât prin polemica dezlãntuitã în jurul acestui adevãr istoric fundamental, cât si prin folosirea concluziilor care se desprindeau din aceastã confruntare în planul vietii politice natiunii române, în epoca de reflux revolutionar de dupã respingerea Supplexului.
Astfel, nu întâmplãtor, P. Maior s-a orientat spre problema originii comune, a latinitãtii si permanentei poporului nostru, în conditiile când discutiile în istoriografia central-europeanã pe aceastã temã erau destul de aprinse si rãuvoitoare, când o parte din tezele acestei istoriografii tinteau premeditat soarta politticã a românilor, lupta lor spre emancipare nationalã. Personalitatea cãrturarului P. Maior se impune prin afirmarea ideii si luptei pentru unitate a tuturor românilor, prin actiunea sa practicã în viata politicã, socialã si spiritualã a epocii si nu mai putin însemnat, prin influenta covârsitoare pe care a exercitat-o asupra formãrii crezurilor patriotice ale generatiei revolutionare de la 1848, încãlzitã si cãlãuzitã de idealurile sale scumpe care tinteau fãurirea statului liber si unitar al Daco- României.
Demonstrând cu vervã si cu talent de polemist rar întâlnit marile resorturi si fundamente pe care s-a închegat si ridicat poporul sãu, Petru Maior lãmureste nu numai dezvoltarea unitarã neintreruptã a românilor, perenitatea existentei si civilizatiei lor pe pãmântul României, ci deschide larg perspectivele luptei pentru înfãptuirea unitãtii lor prin folosirea argumentelor istoriei, a adevãrurilor acestei ºtiinte, ca adevãrate arme în lupta politico-naþionalã a epocii luminilor.
Lupta avea în conceptia lui P. Maior ca puncte de referintã afirmarea drepturilor românilor în Transilvania în deplin consens cu vechimea, numãrul si aportul acestora la creatia materialã si spiritualã a societãtii si deopotrivã,împlinirea aspiratiei tuturor ramurilor poporului român, fie el din Ardeal, Muntenia si Moldova de a-ti fãuri o viatã nationalã si statalã unitarã, independentã si suveranã.
Petru Maior urmãrea aceste nobile scopuri realizându-si pas cu pas memorabila sa operã, astfel cã, urmasii, întelegându-i mesajul patriotic, l-au folosit ca mentor si cãlãuzã al propriilor lor actiuni si opere, fie acestea politice sau culturale.
Oglindind aceastã vie si incontestabilã realitate în cuvinte cu adevãrat miscãtoare si expresive, Mihail Kogãlniceanu- alt mare gânditor si activist politic al perioadei moderne- afirma pe bunã dreptate cã:”Petru Maior de fericitã aducere aminte prin cartea sa Despre începuturile românilor…ca un Moise, a desteptat duhul national;…si lui îi suntem datori cu o mare parte a impulsului patriotic ce de atuncea s-a pornit în tustrele provincii a vechii Dacii”. Continuînd aceste gânduri pline de recunostiintã si de nemãrginit entuziasm fatã de opera marelui înaintaº iluminist, motiva necesitatea acesteia printr-un adevãrat omagiu adus cãrturarului Petru Maior si operei sale:” De la iesirea acestei Istorii, Românul, carele mai nainte zãcea aruncat în adâncul întunericului, a învãtat a-si cunoaste tulpina si fiinta sa; s-a desteptat într-însul iubirea de natie si de patrie; s-a dezvãluit dragostea cãtre compatrioti si cãtrã stãpânire; cu un cuvânt aceastã Istorie este, care a dat laudã si mãrire si a urzit epoca natiei românesti”.
Aceste nestrãmutate adevãruri au contribuit decisiv la intrarea creatiei cãrturarului iluminist Petru Maior încã din timpul vietii sale în centrul atentiei întregii culturi românesti de o parte si de alta a Carpatilor.
Gheorghe Maior, originar din Diciosânmartin (azi Târnãveni). Si-a efectuat studiile primare la Cãpusu de Câmpie, unde se stabilise tatãl sãu, devenit protopop de Iclod (Mures). Dupã studiile gimnaziale în Târgu-Mures(1769- 1772) si Blaj(1771- 1774), studiazã filosofia si teologia la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma(1774- 1779); studii de drept la Universitatea din Viena(1779- 1780).
Devine profesor de Logicã, Metafizicã si Dreptul firii la Gimnaziul din Blaj(între 1780- 1785), preot în Reghin-sat si protopop al Gurghiului(între 1785- 1809), „crãiesc revizor” (revizor crãiesc, asa dupã cum am spune azi) si corector al cãrtilor românesti care se tipãreau la Buda(1809- 1821).
A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alãturi de alti reprezentanti ai scolii Ardelene – la redactarea celebrei declaratii de emancipare a românilor transilvãneni, Supplex Libellus Valachorum. În lucrarea Procanon a exprimat unele pozitii anticuriale, pe fondul conflictului sãu cu episcopul Ioan Bob. Aceste pozitii au fost prezentate în mod diacronic în timpul perioadei comuniste ca fiind îndreptate împotriva dogmei primatului papal, desi aceastã dogmã a fost adoptatã de-abia în anul 1870.
A publicat o serie de lucrãri teologice, istorice, filologice, predici si a tradus si prelucrat lucrãri cu caracter economic. În lucrãrile sale istorice, a combãtut istoricii strãini Fr. Sulzer, J. C. Eder, J. Ch. Engel si B. Kopitar, care contestau romanitatea si continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii. A scris si tradus foarte mult.
a) Lucrãri teologice:
- Procanon ce cuprinde în sine cele ce sânt de lipsã spre întelesul cel deplin si desãvârsit al canoanelor si a toatã tocmeala bisericeascã spre folosul mai de seamã a românilor, (1783, rãmas în manuscript, a fost prima datã publicat de Constantin Erbiceanu la Bucuresti, în 1894, apoi de Preot Profesor Grigorie Marcu, la Sibiu, în 1948, (XXIV + 154 p.);
- Protopapadichia, edirie îngrijitã si studiu introductiv de Ioan Chindris, Cluj-Napoca, 1997.
- Protopapadichia, adecã puterea, drepturile sau privileghioanele protopopilor celor românesti din Ardeal(1795, rãmasã în manuscris, publicatã fragmentar de preotul Grigorie Silasi în foaia “Sionul Românesc”, Viena, (1865 – 1866);
- Propovedanii la îngropãciunea oamenilor morti, Buda, 1809, 5 f + 304 p. (cu 40 predici si 11 “iertãciuni”; reeditatã de Elie Dãianu, Cluj, 1906);
- Didahii, adecã învãtãturi pentru cresterea fiilor, la îngropãciunea pruncilor morti, Buda, 1809, 3 f + 139 p. (cu 15 cuvântãri);
- Prediche sau învãtãturi la toate duminicile si sãrbãtorile anului, 3 volume, Buda, 1810 – 1811, 237 + 296 + 92 p. (cu 63 predici, reeditatã de Elie Dãianu, în 2 volume, Cluj, 1906);
- Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum si a celor dincolo de Dunãre, Buda, 1813, 4 f + 392 p.
- Petru Maior, Istoria bisericii românilor,editie îngrijitã si studiu introductiv de Ioan Chindris, I, Bucuresti, 1995.
- Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812, 348 p. În acelasi volum se gãsesc si lucrãrile: Disertatie pentru începutul limbei românesti si Disertatie pentru literatura cea vechie a românilor. Editia a II-a îngrijitã de Iordachi Mãlinescu si Damaschin Bojâncã, Buda, 1834; editia a III-a, Budapesta-Gherla, 1883. Editie criticã si studiu asupra limbii de Florea Fugariu, 2 vol., Bucuresti, 1970, 279 + 293 p.;
- Rãspunsul la cârtirea carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul Istoriei celei pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1814 (republicatã de G. Bogdan-Duicã, Cluj, 1923);
- Animadversiones in Recesionem Historiae De origine Valachorum în Dacia, Pesta, 1815;
- Ortographia româna si latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, Buda, 1819, cu anexa: Dialog pentru începutul limbii române întrã nepot si unchiu, Buda, 1819 (ultimele douã reeditate în Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemtesc…, cunoscut si sub numele de Lexiconul de la Buda, 1825, p. 1 – 102, la redactarea si revizuirea cãreia a lucrat si Petru Maior).
- Petru Maior, Scrieri, editie îngrijitã de Florea Fugariu, prefatã de Maria Protase, Bucuresti, 1976 (cuprinde: Procanonul, Propovedanii, Didahii, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Istoria Bisericii românilor, Disputatii, Ortografia românã, Dialog);
- Petru Maior, Scrisori si documente inedite, editie îngrijitã de Nicolae Albu, Bucuresti, 1968, XXII + 169 p.
- Petru Maior, Scripta minora: ars literaria, animadversiones, epistolarium, ultimae, editie îngrijitã de Ioan Chindris, Bucuresti, 1995.
- Învãtãturã pentru prãsirea pomilor, scrisã de Haint Francisc …, Buda, 1812, 171 pagini;
- Învãtãturã de a face sirup si zahãr din mustul tuleilor de cucuruz, dupã ce s-au cules cucuruzul de pre ei, întocmitã de Ioan Nep. Neuhold, Buda, 1812, 24 p.;
- Disertatie a lui Ioan Burger – M. D. despre zahãr, carele din must de tulei de cucuruz si de jugastru se face, Buda, 1813, 28 pagini;
- Învãtãturã despre agonisirea vitei de viesºi despre mãiestria de a face vin, vinars si otet, întocmitã de autorii Saptal, Rozier, Parmentier si Dussieux si întru acest chip scurtatã de abatul Ludovic Mitterpaher, Buda, 1813, 109 pagini;
- Învãtãturã pentru ferirea si doftoriia boalelor celor ce se încing prin tearã si a celor ce se leagã si a unor boale sporadice, adicã pe ici pe colo îmblãtoare ale vitelor celor cu coarne precum si a cailor, a oilor si a porcilor, Buda, 1816, 130 pagini;
- Întâmplãrile lui Telemah, fiul lui Ulise (Odissevs) întocmite de Fenelon, arhiepiscopul Cambrei, acum întâi de pre limba italieneascã pre limba româneascã prefãcutã, Buda, 1818, 287 pagini.
Conturarea personalitãtii lui P.Maior izvorãste, în adevãrata sa dimensiune, din coroborarea datelor biografice personale cu acelea ale vietii societãtii transilvãnene, ca si ale spiritualitãtii la nivel european.
Cu neobositã râvnã si mare patos patriotic P.Maior si-a concentrat focul creatiilor sale spre lãmurirea problemei cheie a originii poporului român, cu acute implicatii în contemporaneitatea sa, atât prin polemica dezlãntuitã în jurul acestui adevãr istoric fundamental, cât si prin folosirea concluziilor care se desprindeau din aceastã confruntare în planul vietii politice natiunii române, în epoca de reflux revolutionar de dupã respingerea Supplexului.
Astfel, nu întâmplãtor, P. Maior s-a orientat spre problema originii comune, a latinitãtii si permanentei poporului nostru, în conditiile când discutiile în istoriografia central-europeanã pe aceastã temã erau destul de aprinse si rãuvoitoare, când o parte din tezele acestei istoriografii tinteau premeditat soarta politticã a românilor, lupta lor spre emancipare nationalã. Personalitatea cãrturarului P. Maior se impune prin afirmarea ideii si luptei pentru unitate a tuturor românilor, prin actiunea sa practicã în viata politicã, socialã si spiritualã a epocii si nu mai putin însemnat, prin influenta covârsitoare pe care a exercitat-o asupra formãrii crezurilor patriotice ale generatiei revolutionare de la 1848, încãlzitã si cãlãuzitã de idealurile sale scumpe care tinteau fãurirea statului liber si unitar al Daco- României.
Demonstrând cu vervã si cu talent de polemist rar întâlnit marile resorturi si fundamente pe care s-a închegat si ridicat poporul sãu, Petru Maior lãmureste nu numai dezvoltarea unitarã neintreruptã a românilor, perenitatea existentei si civilizatiei lor pe pãmântul României, ci deschide larg perspectivele luptei pentru înfãptuirea unitãtii lor prin folosirea argumentelor istoriei, a adevãrurilor acestei ºtiinte, ca adevãrate arme în lupta politico-naþionalã a epocii luminilor.
Lupta avea în conceptia lui P. Maior ca puncte de referintã afirmarea drepturilor românilor în Transilvania în deplin consens cu vechimea, numãrul si aportul acestora la creatia materialã si spiritualã a societãtii si deopotrivã,împlinirea aspiratiei tuturor ramurilor poporului român, fie el din Ardeal, Muntenia si Moldova de a-ti fãuri o viatã nationalã si statalã unitarã, independentã si suveranã.
Petru Maior urmãrea aceste nobile scopuri realizându-si pas cu pas memorabila sa operã, astfel cã, urmasii, întelegându-i mesajul patriotic, l-au folosit ca mentor si cãlãuzã al propriilor lor actiuni si opere, fie acestea politice sau culturale.
Oglindind aceastã vie si incontestabilã realitate în cuvinte cu adevãrat miscãtoare si expresive, Mihail Kogãlniceanu- alt mare gânditor si activist politic al perioadei moderne- afirma pe bunã dreptate cã:”Petru Maior de fericitã aducere aminte prin cartea sa Despre începuturile românilor…ca un Moise, a desteptat duhul national;…si lui îi suntem datori cu o mare parte a impulsului patriotic ce de atuncea s-a pornit în tustrele provincii a vechii Dacii”. Continuînd aceste gânduri pline de recunostiintã si de nemãrginit entuziasm fatã de opera marelui înaintaº iluminist, motiva necesitatea acesteia printr-un adevãrat omagiu adus cãrturarului Petru Maior si operei sale:” De la iesirea acestei Istorii, Românul, carele mai nainte zãcea aruncat în adâncul întunericului, a învãtat a-si cunoaste tulpina si fiinta sa; s-a desteptat într-însul iubirea de natie si de patrie; s-a dezvãluit dragostea cãtre compatrioti si cãtrã stãpânire; cu un cuvânt aceastã Istorie este, care a dat laudã si mãrire si a urzit epoca natiei românesti”.
Aceste nestrãmutate adevãruri au contribuit decisiv la intrarea creatiei cãrturarului iluminist Petru Maior încã din timpul vietii sale în centrul atentiei întregii culturi românesti de o parte si de alta a Carpatilor.
